Căutare

Condamnarea comunismului în Republica Moldova

DIALOG CU CERCET. DR. ANDI MIHALACHE,

PREŞEDINTELE ASOCIAŢIEI EST-DEMOCRAŢIA

- Stimate domnule Andi Mihalache, în calitatea dumneavoastră de cercetător în domeniul istoriei comunismului, aveţi formată, deja, o perspectivă asupra evoluţiei de ansamblu a acestui fenomen. Or, având în vedere exact această perspectivă istorică, vă rugăm să ne spuneţi care sunt, în opinia dumneavoastră, principalele similitudini şi deosebiri în cazul regimurilor comuniste care au existat în România şi în Republica Moldova?

- Atât România, cât şi Moldova au cunoscut o fază extrem de dură a instaurării comunismului, cu încarcerări, omucideri, deportări, colectivizări ş. a. m. d. Evident, dincolo de Prut teroarea nu pare să fi avut limite. Totuşi, avantajul Basarabiei constă însă în faptul că a beneficiat, ca republică sovietică, de politicile incipient liberale impuse de Moscova după dispariţia lui Stalin. Ştiu, a existat şi perioada „stagnării” brejneviste. Dar trebuie să recunoaştem că PCUS a menţinut relaţii mai bune cu societatea, respectând tacit reţeta celor 22 de luni ale lui Malenkov. Cu alte cuvinte, păstrarea unui nivel de trai decent aducea regimului o oarecare linişte şi impunea o distanţă clară faţă de înfometările programate din epoca lui Stalin. Îmi amintesc, bunăoară, că Basarabia era invidiată de excursioniştii români din anii ’80 pentru toate articolele de larg consum care deveniseră la noi nişte mărfuri exotice. Numai că preţul acestui confort minim a fost plătit în plan cultural-identitar, folosirea limbii materne devenind un privilegiu pentru care trebuia să te baţi. Altul a fost „peisajul” în România. Simţindu-se slabi, comuniştii de la Bucureşti s-au străduit să evite orice „dezgheţ”, fie că era hruşciovist, fie că era gorbaciovist. În 1956, condamnarea lui Stalin nu le convenea din cauză că ar fi trebuit să îşi asume crimele făcute în numele acestuia. Altfel spus, ar fi suportat o de-legitimare severă, în condiţiile în care „democraţia populară” era privită, oricum, drept un implant odios. Iar în anii ’80, perestroika nu le cădea bine din mai multe pricini: orgoliul lui Ceauşescu, absenţa unor nuclee de gândire marxistă reformatoare în sânul PCR-ului, obsesia independenţei faţă de Kremlin, teama de schimbare, refugierea în retorica naţionalistă. În anii ’80, noi ne uitam la televiziunea de peste Prut şi ni se părea că dincolo era o altă lume, oricum mai bună. Paradoxal, dezavantajul Basarabiei este acela că nu a avut un 22 decembrie 1989, adică o ruptură violentă, ca în România. La noi, comunismul a isterizat populaţia şi a fost împins cu repeziciune în trecut. De aceea, o guvernare roşie la Bucureşti ţine azi de domeniul SF-lui. La Chişinău, dimpotrivă, secera şi ciocanul rămân o certă ameninţare, rezidând cu brio în viaţa politică moldoveană. Şi aceasta pentru că folosesc nostalgia ca pe o formă de mită. Nu este nici un secret că mirajul unei pensii mici, dar venite regulat, întreţine dorul după „tătucii” care se îngrijeau de toate. De altfel, şi în România sunt mulţi care cred cu tărie că Ceauşescu nu ar fi căzut dacă dădea căldură şi ceva mâncare.

- În ultimii ani am asistat la diferite momente în care foşti sateliţi ai Uniunii Sovietice au considerat necesar să condamne regimurile şi practicile comuniste. În cazul Republicii Moldova poate fi privită o eventuală condamnare a comunismului la nivel oficial ca un pas spre democraţie şi spre normalizare în perspectiva unei integrări cât mai apropiate în Uniunea Europeană? Sau este, după cum susţin unele persoane, un simplu comandament politic solicitat noii puteri de la Chişinău?

- Experienţa noastră ar trebui să-i ajute cumva, fie şi realizând că ideea de a „bifa” provine dintr-o veche „îndemânare” românească, furatul propriei căciuli. Occidentalii nu vor ţine doliu dacă moldovenii nu se vor despărţi de comunism şi îl vor păstra, mai departe, ca odor de preţ. E ca şi cum ar merge la un medic să afle ce boală au, ar da o grămadă de bani pe reţeta prescrisă, dar nu ar urma, totuşi, tratamentul. Cine ar avea de pierdut? Conştientizând ce a fost realmente comunismul, vor învăţa, de fapt, cum să ceară ajutor.

- Cum vedeţi înfiinţarea şi activitatea pe care o desfăşoară „Comisia Cojocaru” de la Chişinău? Va ajuta raportul pe care îl va elabora comisia respectivă la o reală asanare a vieţii publice din statul vecin?

- Moldovenii ar trebui să evite greşelile noastre. Mă refer, în special, la pericolul deturnării discuţiilor. Adică să uităm de esenţa malefică a sistemului totalitar şi să dezbatem biografia celui care conduce respectiva comisie. La noi au fost asemenea diversiuni, făcute, în general, de dragul sloganului „polemizez deci exist”. Munca cercetătorilor nu a trezit interes, mai captivante fiind şuetele TV şi circul din Parlament. În Moldova, însă, presimt că acea comisie va încărca serios atmosfera. Acolo, mizele sunt mai însemnate. Nu trebuie ignorată nici dinamica raporturilor pe care Kremlinul le are cu Uniunea Europeană şi mai ales cu Statele Unite. De exemplu, venirea la Casa Albă a unui preşedinte democrat ar putea favoriza hegemonismul rus din regiune. Iar politizarea istoriei recente, să o recunoaştem, nu a putut fi evitată nici în România. Va fi cu atât mai pregnantă în Moldova. Aici, a vorbi de istoria comunismului pare bizar, căci îi negăm actualitatea. Mai exact, îi neglijăm sinonimia cu naţionalismul rus, nu cu preceptele lui Karl Marx.

- Având în vedere evenimentele înregistrate în ultimul an în Republica Moldova, credeţi că este pregătită opinia publică din stânga Prutului să îşi asume o condamnare a comunismului?

- La urma urmei, românii s-au obişnuit totuşi cu ideea că regimul comunist era străin de istoria lor. Dar între moldoveni mai subzistă încă acel om sovietic mediu, mândru că a trăit într-un imperiu, că a fost comsomolist, că a avut un bunic medaliat în război etc. Noi am dat raportului Tismăneanu un aspect academic, ca să-i conferim şi o notă de obiectivitate, un aspect de expertiză. Cred că textul moldovean ar trebui să fie mai curând un rechizitoriu. Şi pentru a se impune, creând alte norme ale vieţii politice, ar trebui menţionat la tot pasul, aşa cum americanii îşi invocă mereu constituţia. Altminteri, comunismul are toate şansele să reziste, nu atât ca opţiune electorală, ci mai degrabă ca ingredient identitar.

- O ultimă întrebare: credeţi că eventuala condamnare a comunismului va juca un rol în apropierea românilor din cele două state româneşti?

- Ar fi vremea să mai lăsăm bancurile cu moldoveni. Luându-ne în serios, vom realiza că şi suferinţele sunt o chestiune de patrimoniu. Iar obişnuinţa de a le comemora în aceeaşi manieră ne poate întoarce în timp, până când vom descoperi ce mai avem în comun. Contează, însă, şi deschiderea sau înţelegerea noastră faţă de toate diferenţele culturale cu care Basarabia ne întâmpină. Ele sunt produsul, plăcut sau nu, al unor evoluţii deja consumate, cu care nu ne mai putem bate. Gândindu-mă la o formă de recuperare a spaţiului dintre Prut şi Nistru, mi se pare că soluţia cea mai potrivită este aceea din zona central-europeană, unde cultura civică nu a intrat în conflict cu identitatea naţională. Acolo, regimurile comuniste au foste victime sigure ale trecutului care le precedase. S-au văzut, aşadar, învinse de faptul că oamenii au continuat să se simtă datori faţă de anumite credinţe şi valori a căror longevitate depăşea cu mult durata de viaţă a unui individ sau altul. De ce Europa Centrală? Pentru mine, a fi anticomunist înseamnă să fii puţin polonez. Personal, am avut mereu o slăbiciune pentru acest popor, pentru felul în care a amestecat suferinţa cu sfidarea şi cu eleganţa. Din păcate, românilor le pare mai comod să fie pesimişti, ironici, evazionişti. Cum s-ar spune, „am scăpat de comunism pentru că am ştiut să-l tragem în piept”. Sarcasmul nu ne solicită mare lucru şi nu costă nimic. Şi decât să-i contaminăm şi pe basarabeni, mai bine să-i lăsăm în pace.

- Vă mulţumim!

Interviu realizat de  Mircea Cristian Ghenghea

[„Constelaţii ieşene”, anul V, nr. 1 (17), martie 2010, p. 14-16]