Căutare

Contacte politice ale diplomaţilor României comuniste în America (1950)

Contacte străine în 1950

Una din cele mai importante activităţi ale diplomaţilor români - creşterea numărului de conexiuni în societatea americană şi de contacte cu străinii din S.U.A.- era purtată cu maximă precauţie deoarece era cunoscută isteria anticomunistă a autorităţilor americane la începutul Războiului Rece. Pas cu pas însă, românii cunoşteau din ce în ce mai multe persoane din corpul diplomatic, acreditat la Washington sau pe lângă O.N.U., la New York. În plus, drept „sarcină de serviciu”, revenea şi lărgirea cercului de cunoştinţe al Legaţiei, între intelectuali, universitari, jurnalişti, sindicalişti sau artişti americani.

Primul raport de activitate al ministrului Magheru, în 1950, confirma eforturile pentru racordarea comunităţii diplomatice româneşti la o sumedenie de persoane interesante de pe teritoriul Statelor Unite. Din politeţe faţă de colegii estici sau din „corectitudine politică” faţă de seniorii sovietici, Magheru vizita mai întâi pe confraţii comunişti. Erau înregistrate două întrevederi cu un „tovarăş Paniuşkin”  de la ambasada U.R.S.S., cu ministrul maghiar Horvath şi cu Vutov – însărcinatul cu afaceri bulgar. De mai multe ori Magheru a fost invitat la masă de şefii „misiunilor prietene” şi, la rândul lui, i-a invitat pe aceştia. A mai luat parte la două serate la ambasada Poloniei, la două filme şi la o recepţie la ambasada Sovietică. Nu uita să viziteze şi reprezentanţele diplomatice ale statelor cu care România putea avea relaţii amicale : India, Ceylon, Luxemburg, Italia, Egipt 

Existau vagi contacte şi cu americanii. Soţia secretarului de stat Dean Acheson i-a invitat pe reprezentanţii Ungariei şi României la un ceai („ceai protocolar pentru diplomaţii nou-veniţi”), iar secretarul de stat a oferit o recepţie pentru întreg corpul diplomatic de la Washington. Magheru recunoştea că înainte de aceste vizite cerea un fel de acord de la ambasada sovietică, cu care se sfătuia şi în multe alte detalii. Deoarece Statele Unite erau considerate teritoriu inamic de către est-europeni, precauţiile trebuiau să fie maxime la orice întâlnire: „ Au fost toţi prietenii (la o recepţie), m-am consultat cu ei înainte de a mă duce. Aş dori să ştiu dacă trebuie să întreb şi M.A.E. înainte de a răspunde la asemenea recepţii protocolare. Tot în urma consultării cu prietenii, nu am fost la înmormântarea naţională a generalului Arnold”.

Magheru mai invita la masă, în oraş, pe avocatul Popper – la New York, pe consilierul polonez Rogozinski şi pe profesorul Eldridge – la Washington. Fl. Magheru şi I. Niţescu au fost la deschiderea unei expoziţii la „Univesitatea Neagră” din Washington unde au cunoscut câţiva intelectuali de culoare. Dintre intelectualii de stânga şi cei din preasa sindicalistă, Magheru şi Niţescu i-au contactat pe Howard Fast şi Starubin („Daily Worker”), Hull (redactorul din Washington al lui „Daily Worker”), reprezentantul sindicatului „United Electrical” la Washington, redactorul de presă al lui „Federated Press” şi pe Stone, redactorul de radio al lui „United Electrical”. Lista arată clar insistenţa cu care românii încercau să-şi realizeze amiciţii „de clasă”, între negri, sindicalişti şi intelectuali de stânga. Timp de mai mulţi ani, diplomaţii români au continuat să creadă în şi să exploateze posibile afinităţi ideologice cu păturile zis defavorizate ale societăţii americane.

Planul de viitor al lui Magheru pentru consolidarea relaţiilor din S.U.A. arăta aşa : „Lărgirea legăturilor. Eu voi lua legături cu o serie de intelectuali din Washington (negri, jurişti) din New York şi Boston (Universităţile Harvard şi Yale). Treaba pregătitoare este începută de o lună, dar merge greu şi cred că nu trebuie să mă grăbesc. I. Niţescu va lua legături cu o serie de conducători de sindicate progresiste (United Electrical, pielari, oameni din presă şi români)”.

În 1950, Mihail Magheru mai urma să facă o deplasare oficială la Detroit şi să „intensifice legăturile” cu prof. Eldridge şi cu Clifford Durr, soţul profesoarei sale de engleză, care era „un progresist cinstit”. Filosofia relaţională a ministrului român ni se dezvăluie a fi simplă şi clară : „treaba trebuie făcută de la periferie spre centru” . În plus, Fl. Magheru urma să întâlnească pe câţiva profesori de artă din New York.

Un al doilea Raport de activitate, pe următorul trimestru din 1950, aprecia că eficienţa extinderii conexiunilor politice fusese mai slabă decât în prima parte a anului. „Din punct de vedere diplomatic, propriu-zis, activitatea Legaţiei între 15 martie -1 iunie a fost mai redusă decât în perioada premergătoare. Atenţia noastră a fost îndreptată în special asupra legăturilor cu grupul românilor-americani şi a organizării legăturilor cu progresiştii americani” . Legaţia nu a organizat manifestări culturale sau politice, nu a oferit mese şi nu a primit oaspeţi. O singură excepţie : doamna Fl. Magheru a invitat la un ceai un grup de „femei progresiste”. În schimb, ministrul Magheru a participat la recepţiile cu ocazia zilelor naţionale ale Israelului, Afganistanului, Africii de Sud, Thailandei, Cehoslovaciei şi Ungariei. Recepţii au fost oferite şi de maghiari şi polonezi (recepţii cu filme) şi una de sovietici, în onoarea muzicianului american Paul Robeson. Dintre contactele  politice, amintim întrevederile lui Magheru cu ambasadorul şi apoi cu însărcinatul cu afaceri al U.R.S.S., ambasadorii ceh şi polonez, cu ministrul Ungariei, cu însărcinatul cu afaceri polonez şi cu consilierul ceh . Din această enumerare reiese clar că erau favorizate legăturile cu reprezentanţii blocului socialist şi cu statele mai sărace, lipsind aproape total relaţiile cu ţările occidentale sau cu cele care intrau în sfera de influenţă a Vestului.

În trimestrul  al doilea al anului 1950 au existat contacte şi cu persoane din alte medii. I. Niţescu s-a văzut de mai multe ori cu oamenii din presă („Daily Worker”, „Federated Press”, „Tass”), iar Magheru a fost invitat la masă de către avocatul Clifford Durr şi profesorul Eldridge. La aceştia, ministrul român şi-a lărgit cercul de cunoştinţe, întâlnind alţi „progresişti americani”. La sediul Legaţiei a fost invitat Gh. Vocilă, din conducerea „Românului american”, un colaboraţioniat de nădejde pe care comuniştii îl aveau în mijlocul coloniei române. Existau, apoi, şi deplasări în oraşe mai apropiate, deplasări care aduceau cultivarea altor relaţii. La New York, Magheru şi Niţescu l-au întâlnit de mai multe ori pe Howard Fast cu soţia. Tot la New York, Niţescu s-a văzut cu Mike Gold şi cu 5-6 români americani „ progresişti”.  La Philadelphia a fost trimisă Eufrosina Georgescu, pentru o întrevedere cu o româncă americană, Tot E. Georgescu, împreună cu doamna Magheru au participat la o întrunire de 150 persoane, la a zecea aniversare a clubului feminin românesc din Detroit. Şi Ion Niţescu a făcut o vizită prelungită în mijlocul coloniei române, cu acţiuni de informare şi propagandă, atingând localităţile Chicago, Detroit, Cleveland şi Indiana Harbour. Nu în ultimul rând, ministrul Magheru a avut întâlniri  cu Vito Marcantonio, „singurul deputat progresist” din Congres .

Concluzia acestui maraton politic a fost înaintată Bucureştiului. Astfel, Magheru aprecia că aceste prime luni ale anului jucaseră mai mult rolul unor prime luări de contact cu cercurile „progresiste” americane şi  cu românii americani. S-au strâns date despre oameni şi gupări, au fost luate la cunoştinţă anumite probleme specifice şi s-au inventariat doleanţele cu care veneau aceşti noi amici. Această primă „acţiune de recunoaştere” trebuia să fie urmată de activităţi mai profunde. Tocmai din acest motiv, minstrul Magheru îi ceruse deja lui Howard Fast ca în a doua parte a anului să-l pună în contact nu cu intelectuali periferici, ci cu „elemente progresiste de frunte” .

Paul Nistor