Căutare

Dr. CATALINA MIHALACHE

  Totalitarisme in oglinda

Henri Rousso este un cunoscut istoric al celui de-al doilea război mondial, având o contribuţie de marcă în reevaluarea a ceea ce a fost general recunoscut, datorită mai ales lucrării sale, drept sindromul Vichy. Volumul de faţă a apărut în urma unei dezbateri organizate la Institutul de istorie a timpului prezent din Paris, în ianuarie 1997, ocazionată, la rândul său, de disputele publice iscate în jurul cărţii lui Karel Bartosek, Les Aveaux des archives. Prague-Paris-Prague, 1948-1968 (Seuil, 1996). Scopul celor care au sesizat relevanţa acestor controverse era să răspundă la întrebarea dacă şi cu ce mijloace anume era posibilă o comparaţie între comunism şi nazism? Dezbaterea urmărea inventarierea şi analiza surselor, a metodelor şi instrumentelor specifice cercetărilor dedicate celor două totalitarisme. Dar aceste raţiuni organizatorice au fost convertite într-o altă problematică, aceea a legitimităţii politice şi intelectuale a comparaţiei. Inevitabil, interlocutorii şi-au diferenţiat opţiunile faţă de comunism şi de moştenirea sa, în privinţa nazismului existând deja un consens tacit.

Studiile propriu-zise sunt precedate de introducerea editorului, care îşi argu­mentează consistent proiectul sub titlul La legitimité d'une comparaison empirique. Analiza este din start plasată în cadrul conceptual al totalitarismului, rezumând pertinent criticile şi diferenţele de perspectivă exprimate de R. Aron, H. Arendt, F. Furet, E. Nolte. Pledând pentru termenii compa­raţiei pe care o propune, stalinism / nazism, Rousso insistă asupra caracterului limitat şi al ambi­guităţii definiţiilor date atât nazismului, fascismului, comunismului, stalinismului sau bolşevismului cât şi aplicabilităţii. De exemplu, aminteşte de Krzysztof Pomian care refuză folosirea denumirii de comunism, moştenită din secolul XIX, preferând-o pe cea de bolşevism, în timp ce Richard Pipes susţine că, optând pentru stalinism, se înlătură partea leninistă a comunismului şi se adoptă o perspectivă post-hruşciovistă, în care Stalin apare ca o anomalie în evoluţia istorică a fenomenului în discuţie. Ca istoric, Henri Rousso reaminteşte necesitatea raportării la durata, contextul şi acumulările proprii fiecărui regim, ceea ce limitează mult posibilităţile de a le compara. Totuşi, consideră că o analiză sincronă a fenomenelor istorice de sorginte totalitară este îndreptăţită, fiind de altfel inevitabilă pentru cunoaşterea secolului XX. Henri Rousso insistă asupra finalităţii de principiu a proiectului său, aceea de a nega singularitatea absolută a unui fapt istoric, oricât de traumatizant a fost acesta.

Pentru a delimita mai eficient posibilele perspective ale comparaţiei – istorio­grafică, politologică sau identitară, ca opţiune a memoriei colective – Rousso se raportează la intenţiile şi aplicabilitatea unei astfel de întreprinderi, declarând că studiile reunite în acest volum caută, dincolo de obişnuita distribuţie a asemănărilor şi deosebirilor, să permită, în primul rând, o mai bună înţelegere a fiecăruia din termenii comparaţiei.

Lucrarea a fost organizată în trei secţiuni. Prima parte este o analiză propriu-zis istorio­grafică, alcătuită prin chestionarea comună a naturii şi poziţiei dictatorului, a violenţei politice şi a răspunsurilor sociale la dominaţia fiecărui tip de regim. Nicolas Werth tratează aceste aspecte în cazul comunist, iar Philipe Burrin în cel nazist. Selecţia tematică răspunde principalelor abordări consacrate de istoriografia nazismului şi, ulterior, a comunismului – perspectiva politico-ideo­logică, respectiv cea socială – dar şi a celor mai frecventate subiecte, care rămân în continuare liderul şi victimele regimului său. Pentru ultima temă, autorii îşi propun să depăşească simpla inventariere a victimelor, căutând să identifice mecanismele represiunii, abordare cu atât mai oportună cu cât victimologia comunistă este încă foarte rezistentă la nuanţări şi redistribuiri de accente. Simpla invocare a Terorii nu mai este suficientă pentru explicarea regimului, care a fost şi un mod de viaţă, cu zone de normalitate, de acomodare, mai corect spus. Din această perspectivă, ideea de rezistenţă împotriva regimului trebuie reevaluată, după precedentul istoriografiei naziste, care distinge între mai multe tipuri de opoziţie, dezacord şi neimplicare. Studiul lui Nicolas Werth, Les formes d'autonomie de la “société socialiste” dezvoltă aceste observaţii realizând o tipologie a rezistenţei şi recapitulând aspectele cele mai difuze şi mai puţin intenţionale politic, cum ar fi delicvenţa “spontană”, specula, incompetenţa birocratică, aflate mereu la limita altor fenomene sociale. Teza sa este că nemulţumirea faţă de regimul comunist, deşi mereu prezentă, a luat în general forme incoerente, pasive şi circumstanţiale, aferente acordului de durată cu regimul.

A doua parte a lucrării parcurge câteva din jocurile memoriei în Europa ex-so­cia­listă. Henri Rousso prevenise oricum cititorul, de la primele pagini, asupra unor opinii radicale, exprimate de St. Curtois şi Alain Besançon despre competiţia memoriilor, cei doi denunţând supralicitarea nazismului şi minimalizarea comunismului în mediile academice şi politice occidentale. Această situaţie pare a fi uneori inversată, după cum argumentează de pildă Alexandra Laignel-Lavastine în studiul său, Fascisme et communisme en Roumanie: enjeux et usages d'une comparaison. Autoarea argumen­tează, cu patos, o deturnare a termenilor şi semnificaţiilor ce perpetuează norme ale istoriografiei comuniste, între care şi negarea implicării românilor în Holocaust. Lavastine insistă pe ideea că românii preferă o să invoce tragedia comunistă, să vorbească mereu un Holocaust roşu, pentru a eluda sensul iniţial al termenului şi a beneficia, graţie acestei confuzii semantice, de un statut cât mai convenabil de victime. Autoarea detectează în acest fenomen grija de a scuza şi disimula mai vechi sau mai recente vinovăţii, dar nu spune nimic despre necesitatea reflexă a deculpabilizării pe care orice colectivitate o încearcă într-o asemenea situaţie.

Cititorul poate de altfel să parcurgă, spre edificare, şi studiile dedicate situaţiei din Ungaria, Bulgaria şi Polonia. Un caz mai complex este cel al evoluţiei istoriografice care a urmat reunificării Germaniei. Studiul lui Ėtienne François, Révolution archivistique et reécritures de l'histoire: L'Allegmagne de l'Est insistă nu atât asupra conţinutului noilor fonduri de documente, cât asupra modului de arhivare, a accesibilităţii şi, mai ales, a valorificării lor. Analiza sa este de fapt anticipată în textul semnat de Henri Rousso care amintea că decalajul dintre istoriografia preocupată de nazism şi cea interesată de comunism s-a datorat nu doar accesului la arhive cât mai ales presiunilor comunităţii publice, cu intensităţi şi accente diferite.

Volumul se încheie cu două intervenţii critice care reevaluează analizele anterioare (Pierre Hassner, Par-de lá l'histoire et la mémoire) şi revin asupra implicaţiilor conceptuale ale comparaţiei (Krzysztof Pomian, Post-scriptum sur le notion de totalitarisme et sur celle de “regime communiste”).