Căutare

Dr. IONUT NISTOR

România, problema aromână şi crearea statului albanez (1912-1913)

Începutul de secol XX a însemnat o perioadă de profunde transformări în spaţiul Balcanilor, transformări atât la nivelul politicii promovate de statele din zonă, de poziţionările şi repoziţionările unora faţă de altele, cât şi la nivelul comunităţilor care trăiau în partea europeană a Turciei. Statele din Peninsulă se aflau într-o permanentă dispută pentru supremaţie, mereu în căutare de noi aliaţi din rândul micilor sau marilor puteri, dar şi într-o necurmată dispută pentru adjudecarea teritoriilor muribundului Imperiu Otoman. La rândul lor, cabinetele europene încercau să-şi pună în aplicare programele politice, a căror finalitate era atragerea unor parteneri diplomatici din zonă, supremaţia în bazinul oriental al Mediteranei şi controlul unor teritorii din Turcia, „baze” care le puteau asigura atât dezvoltarea economică, cât şi consolidarea atuurilor strategice în această parte a Europei.

În acest tablou complex, în care disputele pentru autonomie ale etniilor din Turcia, sprijinite de „statele-matcă”, îşi aveau locul lor bine stabilit, aromânii şi albanezii susţinuţi de România, păreau a constitui, prin acţiune şi discurs, un centru de convergenţă al unor idealuri politice şi naţionale, atât de diferite, la o primă analiză. Statul român avea interesele lui în Balcani, ce ţineau de asigurarea echilibrului şi statu-quo-ului politic, cu scopul de a nu permite vreunui stat să-şi mărească teritoriul, dar şi de promovarea intereselor aromânilor. Aceştia continuau să lupte, la începutul secolului XX, pentru punerea în aplicare a drepturilor lor culturale şi politice, pentru construirea de şcoli şi biserici în care să folosească limba maternă şi pentru autonomie culturală, ce implica şi o structură ecleziastică proprie.

Obiective similare aveau şi albanezii, care doreau, în plus, constituirea unui stat independent pentru a se pune la adăpost de tendinţele expansioniste ale puterilor din zonă. În contextul războaielor balcanice, liderii albanezilor au intensificat acţiunile pentru realizarea programului lor naţional şi au căutat să găsească parteneri diplomatici care să le promoveze interesele şi să îi „reprezinte” în tratativele cu cabinetele europene. Şi cum vecinătatea directă cu Bulgaria, Serbia şi Grecia constituia o adevărată problemă deoarece fiecare revendica o parte din teritoriile albaneze, liderii acestei comunităţi s-au orientat spre România. Se contura aşadar, un parteneriat politic între autorităţile de la Bucureşti, aromâni şi albanezi, parteneriat care a avut un traseu interesant pe toată durata începutului de secol XX şi care şi-a consumat punctul culminat în timpul războaielor balcanice.

Încă din 15/28 decembrie 1912, trimisul român la Conferinţa de la Londra, N. Mişu a primit instrucţiuni clare cu privire la poziţia pe care trebuia să o adopte faţă de „chestiunea aromână” şi implicit faţă de destinul albanezilor. Lui i s-a transmis ca, în cazul participării la conferinţă, să apere „înainte de toate interesele aromânilor. În acest sens, poate fi vorba de o Macedonie sau o Albanie autonomă, eventual o Macedonie cât mai mare. Statele balcanice şi îndeosebi Grecia să respecte şcoalele şi bisericile aromânilor şi să nu se opună înfiinţării unui Episcopat al lor.”[1]

Diplomaţia română prefera integrarea aromânilor într-un singur stat, fie Macedonia, fie Albania, pentru a controla mai eficient respectarea drepturilor acestei etnii. Acestui obiectiv i se adăuga, cu siguranţă, un altul, ne exprimat direct, dar subînţeles din corelarea declaraţiei redată mai sus cu alte luări de poziţii pe aceeaşi temă. Este vorba despre mult invocatul echilibru de forţe în Peninsulă, care devenise pentru România principalul obiectiv de politică externă. Menţinerea echilibrului însemna nu atât statu-quo-ul sub forma păstrării limitelor Imperiului Otoman la stadiul anului 1912, cât împiedecarea unor state balcanice să-şi mărească prea mult teritoriul. Principala vizată era Bulgaria, a cărei creştere teritorială era privită ca o ameninţare directă la adresa siguranţei frontierelor româneşti şi a statutului României de cel mai important factor politic balcanic....

[1] Titu Maiorescu către N. Mişu, Bucureşti, 15/28 dec. 1912, în  Documente diplomatice. Evenimentele din Peninsula Balcanică. Acţiunea României 20 sept. 1912-1 aug. 1913, (în continuare se va cita Documente diplomatice…), Imprimeria Statului, Bucureşti, 1913, p. 14.

„Problema aromână” şi cauzele ruperii relaţiilor româno-elene (1906)

Începutul de secol XX a însemnat pentru politica externă românească orientarea tot mai evidentă spre problemele din Balcani, în încercarea Bucureştiului de a se impune ca factor de echilibru, dar şi ca putere cu interese speciale în regiune. În aceste condiţii, relaţiile cu statele din Peninsulă constituie o preocupare prioritară pentru cercetătorul care îşi propune să analizeze strategiile diplomatice ale României până la declanşarea primului război mondial. Deşi fundamentale pentru a reconstitui mozaicul de interese şi de factori care au influenţat deciziile de politică externă ale Bucureştiului, raporturile cu Grecia şi în special problema ruperii legăturilor diplomatice în perioada 1906-1911 şi-au găsit locul destul de puţin între temele de cercetare ale istoriografiei române. Contribuţiile lui Gh. Zbuchea[1], Constantin Velichi[2], Nicolae Sărămandru[3], Şt. Petrescu[4], Emil Ţîrcomnicu[5] şi Spiridon Sfetas[6], deşi importante şi interesante, nu au abordat decât secvenţial şi lapidar problema. În aceste condiţii ne propunem să analizăm originile conflictului diplomatic româno-elen, în încercarea de a depista sursele tensiunilor şi de a constata dacă problema aromână a fost motivul principal al disputei sau doar un pretext.

Cumpăna secolelor XIX–XX a găsit cele două state în raporturi bune, de colaborare, raporturi încurajate şi de unele puteri continentale. La 4 decembrie 1900, în cadrul întâlnirii dintre Constantin Naum, ministrul plenipotenţiar de atunci al României şi regele George I, acesta a declarat că îşi doreşte o alianţă cu statul român şi că va face tot ce îi stă în putinţă pentru a o realiza. Ideea nu era, însă, una originală, întru-cât ea a fost sugerată de Goluchowsky, în cadrul întrevederii avute la Viena cu suveranul grec. Planurile Austro-Ungariei vizau crearea unei alianţe între cele două state pentru a contracara tendinţa Serbiei şi a Bulgariei de apropiere. Imixtiunea Austro-Ungariei în zonă era evidentă din moment ce şi partea română, aliată a monarhiei dualiste a primit favorabil propunerea Greciei. Ba chiar, în discuţiile bilaterale ce au avut loc în iarna lui 1900 între Al. Marghiloman, ministru de externe şi G. Argyropoulos, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Bucureşti, executivul român s-a arătat dispus să recunoască, printr-un protocol anexat la convenţia comercială, calitatea de persoană juridică comunităţilor greceşti din România. La 15/31 decembrie 1900 a fost semnată la Bucureşti convenţia între cele două state, iar prin protocol erau recunoscute comunităţile din Brăila, Galaţi, Calafat, Mangalia, Constanţa, Tulcea, Sulina şi Giurgiu. Ele aveau dreptul să deţină propriile şcoli, biserici şi imobile, iar cetăţenii şi vasele comerciale ale celor două ţări beneficiau de clauza naţiunii celei mai favorizate.[7]  

Relaţiile cordiale între cele două state au devenit evidente o dată cu întâlnirea de la Abazzia a celor doi suverani: Carol I şi George I. Discuţiile au avut, însă, un caracter privat, nu politic, fapt ce a redus şansele încheierii unui acord de colaborare, eventual a unei alianţe politice. Unul dintre punctele puse în discuţie a fost şi cel al situaţiei românilor din Macedonia. Acest aspect a fost menţionat şi în convorbirile lui Romanos, ministrul grec de externe, cu Dimitrie I. Ghica, căruia oficialul de la Atena i-a declarat că la întoarcerea de la Abazzia, George I a dat instrucţiuni agenţilor consulari din Imperiul Otoman să nu creeze dificultăţi bunei funcţionării a bisericilor şi şcolilor române.[8] Poziţia diplomaţiei elene nu era, însă, una consecventă, ba chiar poate fi suspectată de duplicitate. Pe de o parte încerca să pună bazele unei colaborări cu statul român, iar pe de altă parte acţiona împotriva intereselor populaţiei româneşti din Macedonia, pe diferite căi. Cea mai simplă şi eficientă dintre acestea era structura ierarhizată a Bisericii. Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea grecii au fost singurii care au avut o ierarhie clericală în Imperiul Otoman, în frunte chiar cu Patriarhul de la Constantinopol, iar preoţii lor erau singurii abilitaţi şi recunoscuţi pentru a oficia ceremoniile religioase (evident în limba greacă). În acest caz, „slujitorii Domnului” acţionau ca adevăraţi agenţi ai propagandei şi idealurilor greceşti, încercând să atragă sau să menţină celelalte etnii de partea proiectului naţional al Atenei.[9] Acţiunile guvernului elen erau, deci, puternic susţinute de această „reţea”, răspândită pe întreg teritoriul Macedoniei, iar Patriarhul, aflat în fruntea ierarhiei, era consultat şi lua decizii în privinţa destinului locuitorilor celor trei vilaete otomane, fiind un veritabil membru al executivului grec.

[1] Gheorghe Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică (secolele XVIII-XX), Bucureşti, 1999.

[2] Constantin Velichi, Les relations roumaino-greques pendant la periode 1879-1911, în “Revue des Etudes Sud-Est Européenes”, t. VII, nr. 3, 1969.

[3] Nicolae Sărămandru, L’aroumain et ses rapports avec le grec, în Idem, t. XXVI, nr.3, 1988.

[4] Ştefan Petrescu, Naţionalism românesc şi grecesc în Turcia Europeană (1878-1913), în “Analele Universităţii Bucureşti. Istorie”, 2001.

[5] Emil Ţîrcomnicu, Românii de la sud de Dunăre. Macedoromânii. Obiceiuri tradiţionale de nuntă. Studiu istoric şi etnologic, Bucureşti, 2003.

[6] Spiridon Sfetas, Cadrul istoric al relaţiilor politice greco-române (1866-1913), în „Interferenţe româno-elene (secolele XV-XX)”, vol. Editat de Leonidas Rados, Iaşi, 2003.

[7] Constantin Velichi, op. cit., p. 531.

[8] Ibidem, p. 534.

[9] Acest proiect al Atenei, cunoscut sub numele “Megali Idea”, era de a constitui Grecia Mare, în care să intre şi Macedonia.