Căutare

Dr. PAUL NISTOR

RELAŢIILE REPUBLICII POPULARE ROMÂNE CU BLOCUL COMUNIST LA ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI RECE

Războiul Rece, cu caracteristicile sale generale(înfruntare indeologică, cursa înarmărilor, disputa nucleară, rivalitatea între sisteme economice diferite) a surprins lumea postbelică, abia ieşită dintr-un conflict „cald” devastator. Fără îndoială, „atracţia” principală era asigurată de tensiunile dintre Statele Unite şi URSS şi de mişcările strategice pe care liderii de la Casa Albă şi Kremlin le făceau pe harta politică a lumii. La această confruntare globală se aliniau, în felul lor, aliaţii şi sateliţii celor două superputeri, aceştia reuşind să transfere ostilităţile sistemice la niveluri regionale şi sub-regionale. În acest mod, întreaga lume se reordona şi reorganiza, în funcţie de necesităţile militare, economice şi politice ale celor doi competitori majori, care dictau regulile disputei mondiale.

            Intrate de la finalul anilor ’40 ai secolului XX în sfera de influenţă a Moscovei, ţările Europei de Est au suferit transformări majore. Nu doar regimul politic a fost modificat dar s-a trecut şi la schimbarea sistemului economic şi la redimensionarea relaţiilor externe. Reorientarea brutală impusă acestor state, de la Vest către Est, a fost argumentată printr-o presupusă nevoie de securitatea pe care o resimţea Uniunea Sovietică. Puterea rusă/sovietică, confruntată cu trei războaie de proporţii într-o jumătate de secol (cele două Războaie Mondiale şi Războiul Civil) înţelegea să-şi constituie o sferă de securitate la graniţele sale europene, locul de unde veniseră principalele pericole din ultimele decenii. Pe de altă parte, hotărârile ferme luate la Washington şi dorinţa americanilor de a crea „situaţii de forţă” în relaţiile cu URSS nu putea lăsa Kremlinul fără reacţii pe măsură[1]. Indiferent dacă acţiunile sovietice au fost motivate de dorinţa de cucerire şi dominare, aşa cum pretindeau tradiţionaliştii începând cu Herbert Feis, sau de necesitatea de a rezista mercantilismului american, după cum susţineau revizioniştii lui William A. Williams, realitatea ne-a indicat o Europă de Est ocupată rapid de armatele lui Stalin[2]. Satelitizarea acestor state a echivalat cu punerea în practică a unui şir de decizii sovietice (Tratate de Pace, acorduri bilaterale, acorduri economice, formarea CAER) care, în final, au introdus mecanisme de dependenţă faţă de Moscova.

            Până la moartea lui Stalin, grupul ţărilor comuniste est-europene chiar oferea impresia de monolit, ele având aceeaşi politică internă, aceeaşi politică externă şi copiind în detaliu regulile de structurare socială a societăţii sovietice. Către mijlocul deceniului şase al secolului XX, putem vorbi de o reală uniformizare la est de linia Berlin-Praga-Trieste. Mai mult, în plan extern, sateliţii Moscovei susţineau toate propunerile URSS, de la organizarea ONU la dezarmare şi eliminarea influenţelor metropolelor în colonii. Într-un singur deceniu, schimbarea mediului internaţional părea atât de spectaculoasă încât dădea încredere liderilor comunişti într-un viitor care le putea fi favorabil.

            O asemenea stare de spirit se reflecta şi în atitudinile conducătorilor români din acea perioadă. Astfel, Gheorghe Gheorghiu Dej, în Raportul de activitate al Comitetului Central  al Partidului Muncitoresc Român  la Congresul al II-lea al PMR (decembrie 1955), atrăgea atenţia că „formarea şi consolidarea puternicului lagăr al ţărilor socialiste au constituit o mare cucerire istorică nu numai a popoarelor acestor ţări, dar şi a întregii mişcări mondiale de eliberare a popoarelor de sub jugul social şi naţional”[3]. Cu oarecare mândrie, Dej vorbea de „unitatea şi colaborarea frăţească a ţărilor lagărului socialist”, de „unitatea intereselor lor vitale” dar şi de „drepturile egale ale tuturor acestor ţări” şi de „respectul reciproc pentru suveranitate”[4]. Bineînţeles, unele din aceste principii enunţate erau doar demagogie pură şi mascau forţa cu care mîna de fier a Moscovei îşi coordona pionii politici.

            După moartea lui Stalin, măcar în primii ani, liderii ţărilor comuniste au rămas într-o disciplină strict asumată faţă de noua conducere a Uniunii Sovietice. Totuşi, ei au ştiut să-şi schimbe brusc discursul extern, aşa cum lăsa să se înţeleagă timida liberalizare de la Moscova, vorbind de coexistenţa lagărului comunist cu cel capitalist şi de posibile înţelegeri între Est şi Vest. În acelaşi timp, relaxarea relaţiilor cu Occidentul presupunea strângerea legăturilor interioare, în cadrul CAER şi a Tratatului de la Varşovia. În acest sens, anul 1955 este un reper interesant, care dă măsura diferenţelor între retorică şi realitate. Atunci, nu doar că s-au reluat întâlnirile la nivel de şefi de stat, între marii rivali, întâlniri întrerupte timp de 10 ani, dar s-au făcut şi paşi consistenţi către materializarea unui „spirit al păcii” ( încetarea stării de război a Estului cu Germania, semnarea Tratatului cu Austria, conferinţe pentru destinderea situaţiei internaţionale la Geneva şi Bandung). Totuşi, primirea în ONU a României şi a altor ţări comuniste, în 1955, destinderea politică şi primul dezgheţ al Războiului Rece au fost însoţite de o anumită precauţie militară, cînd RFG a intrat în NATO, în Orientul Mijlociu se semna Pactul de la Bagdad iar în Est Moscova punea bazeleTratatului de la Varşovia. Altfel spus, destindere la suprafaţă dar ordine militară strictă în interiorul blocurilor politice. Peste toate acestea, discursuri frumoase în care ambele tabere se prezentau drept susţinătoare ale păcii şi îşi indicau inamicii în calitate de promotori ai războiului.

            Unii istorici apreciază că această tentativă de destindere din 1955, deşi compromisă de crizele anului 1956 (Polonia, Ungaria, Suez), a însemnat totuşi un exemplu din partea liderilor politici pentru comportament decent şi toleranţă[5]. Se pare că acest efort de voinţă nu a fost de ajuns atâta timp cât existau deja mecanisme militare precise şi doctrine detaliate pentru blocarea adversarilor. Astfel, extinderea NATO, un pact considerat de la început provocator şi agresiv faţă de URSS (afirmaţia lui Charles Bohlen)[6] şi utilizarea detaliilor doctrinei „eliberării” de către J.F.Dulles şi D. Eisenhower[7] au făcut ca în plină epocă a „spiritului Genevei”, Moscova să formeze Tratatul de la Varşovia şi să reorganizeze CAER. Deşi se încercau eforturi pentru destindere, ordinea şi securitatea în propria sferă de inflenţă primau...

[1] John Lewis Gaddis, Strategies of Containment. A Critical Appraisal of Postwar American National Security Policy, Oxford, Oxford University Press, 1982, p. 82.

[2]  Deborah Welch Larson, Origins of Containment. A Psyhological Explanation, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1985, p. 4-11.

[3] Gheorghe Gheorghiu-Dej, Raport de activitate al CC al PMR la Congresul al II-lea al PMR, în Lupta de clasă, serie V, an XXXVI, Nr 1, ian. 1956, p. 3.

[4] Ibidem, p. 3-4.

[5] Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, Editura Alfa, Bucureşti, 2000, p. 24-25.

[6]  Edwin C. Rozweg, Kenneth Lindfors ( editors), Containment and the Origins of the Cold War, D.C. Heath and Company, Boston, 1967, p. 27.

[7] Ibidem, p. 67-68.

THE FIVE WHO SCARED…AMERICA, TOO. THE IMMEDIATE EFFECTS OF THE ATTEMPT IN BERN (1955) OVER THE ROMANIAN DIPLOMACY. THE AMERICAN CASE

The Romanian diplomacy of the first post-war decade encountered many restructuring stages, each of them meaning a small “earthquake” which decisively changed the elite diplomatic body that post-war Romania had. Naturally, the first to be eliminated were those with too much pro-Antonescu zeal, then, Petru Groza government isolated the P.N.L. (Liberal National Party) and the P.N.T. (National Peasant Party) members. As a report from December 1947 still presented diplomacy as a center of the opposition against the new regime in Bucharest, depurations soon appeared (Arhivele Naţionale ale României (ANR), Fond C.C. al P.C.R., Secţia Relaţii Externe, Dosar 17/1947, Raport al lui Alexandru Buican, f. 47). Hiring in the Ministry of Foreign Affairs began in 1948 according to pure ideological criteria. Even the last troublesome sympathizers of the Social-Democratic Party, Tatarascu liberals and the apolitical, too, were fired ( Calafeteanu, 1995: 167-170). In order to obtain a “good” image of the new Romania in the world, the diplomatic body was supposed to become faithful and obedient to the Romanian Communist Party. Together with this change of vision, the changes of foreign affairs ministries, especially those regarding Gh. Tatarescu and Ana Pauker brought unrest inside the Ministry of Foreign Affairs(M.F.A.). The year of 1955 came with another novelty belonging to the atmosphere of permanent metamorphosis within the post-war Romanian diplomacy: because of the Bern attempt, the control of the Security over the representatives of Romania in the world became an absolute one.

            The attack against the Romanian Legacy in Bern, during the night of February 14 towards February 15, was executed by a group of five Romanian refugees form the West, led by  Oliviu Beldeanu, who intended to show the world the anticommunist resistance spirit had not died together with the neutralization of the armed groups inside the country. As Adrian Cioroianu stated, “The occupation of an embassy with the aim of directing the attention towards the drama of a people has the feature of a romantic rather than terrorist action” (Olaru, 2003: 9). However, the Gheorghiu-Dej government viewed the situation differently in the middle of the Cold War. Even the gestures and the immediate statements of Beldeanu group, taken by the press and popularized in Europe and America, caused great annoyance in the whole communist camp. The five refugees did not touch the valuable objects inside the Legation and did not take the money that they found there either, but they set the communist symbols on fire and changed them with the royal coat of arms of Romania and looked for compromising documents that would have indicated the upper hand of USSR over the external representatives of Romania (Olaru, 2003: 52-55). As these documents really existed, the situation became a delicate one for the Dej government. In order to limit the effects of the disaster and to prevent this kind of events from happening, the Romanian communists moved quickly and took immediate organizational and general strategic measures.

            In order to gain a better image abroad, Bucharest declared that the Legation in Bern had been attacked by legionnaires – Romanian fascists who always opposed democracy and were used to terrorizing the Romanian people (Dobrincu, 2000: 970). Moreover, the Dej government asked the other communist states to initiate solidarity campaigns in national and international press, with the aim of showing the contrast between the so claimed violence of the anti-communist groups and the peaceful character of the Eastern regimes (Dobrincu, 2000: 971-974). In spite of this communist manipulative game with European proportions, the West understood that the attack against the Romanian Legation in Bern was made by some common Romanians who tried to rebel against the abuses of a totalitarian party that was mutilating their country and the dear ones that they had there...

Imaginea adversarului în caricaturile politice ale Războiului Rece

            Secolul XX, ca eră a comunicării, a creat o reţea complexă de interconectări între oameni, inventând noi niveluri şi canale comunicaţionale în societate. În acest context, la sursele clasice ale istoriei, epoca contemporană a adăugat şi unele neconvenţionale. De ceva vreme, istoricii au început să privească caricaturile politice ca pe documente istorice. Aceste texte grafice conţin numeroase indicii despre politicieni, strategii ideologice, credinţe şi prejudecăţi, detalii care pot rafina analiza unei perioade sau a unui fenomen istoric.

            Caricaturile politice nu doar ilustrează noile ştiri si nu sunt utilizate doar pentru a completa idei şi texte difuzate anterior. Ele pot fi, în sine, editoriale grafice şi, precum editorialele, analizează şi interpretează o situaţie dată, formulează judecăţi de valoare, impun standarde şi modelează opinii[1]. De multe ori, caricaturile spun cititorilor ce să gândească şi le dictează acestora cum să se simtă în faţa unei analize politice: amuzaţi, empatici, furioşi sau temători, etc.

            Deoarece caricaturile transpun idei complexe şi abstracte în forme simple şi concrete, ele mai pot fi considerate enciclopedii ale culturii populare. Simbolurile utilizate în formule clasice trebuie înţelese de un public cât mai larg şi, din acest motiv, caricaturiştii folosesc aluzii, sugestii, stereotipuri, pretinzând dreptul de a exagera şi distorsiona, de a reduce un personaj sau un fenomen la o dominantă esenţială. Probabil oamenii au folosit dintotdeauna imaginile în comunicarea cotodiană deoarece imformaţia e mai corect înţeleasă când e vizualizată. Datele transmise în forme vizuale îmbunătăţesc, fără doar şi poate, posibilităţile receptorului de a observa şi înţelege mai bine mesajele[2]. Studiind mai atent această idee, Thomas Kemnitz argumenta: „Caricaturile au multe de oferit istoricilor preocupaţi de opinia publică şi atitudinile populare. Caricaturile pot furniza nu doar o privire în adâncul emoţiilor care înconjoară atitudinile politice dar şi asupra iluziilor şi prejudecăţilor care stau la baza opiniilor oamenilor”[3].

            Cercetătorii din domeniu nu au reuşit să demonstreze clar o relaţie între atitudinile naţionale, imagini, caricaturi şi strategii politice. Totuşi este evident că influenţa pe care o au caricaturile politice este considerabilă. La nivelul relaţiilor internaţionale, grafica umoristică ajută la a înţelege care e imaginea unei ţări în imaginarul unei alte naţiuni[4]. Deşi caricatura are un rol contestat în formarea atitudinilor politice, ea reflectă de cele mai multe ori înţelegeri populare, percepţii simple, de multe ori dintre cele mai brutale. Combinând cuvintele cu imagini şi având un impact vizual considerabil, caricatura transcende graniţele politice şi lingvistice. Deşi face apel la raţional şi bun simţ, desenele umoristice utilizează din plin iraţionalul şi suprarealul. Ele se adresează unei audienţe eterogene, utilizând simboluri comune, care pot fi înţelese de grupuri diverse. Caricaturile politice traversează linia dintre maturitate şi imaturitate, apelând de multe ori la idei copilăreşti, cu toate că sunt furnizate unui public adult. Paradoxal, ele clamează reprezentarea adevărului, dincolo de minciuni şi ipocrizie, dincolo de capcanele cuvantului[5]. Adeseori, s-a spus că prin intermediul graficii, atât în politica internă cât şi în cea externă, se pot spune lucruri grave, fără a avea şi responsabilitatea urmărilor, aşa cum ar fi cazul unor discursuri politice sau a unor articole de presă.

            În timpul Războiului Rece, au fost utilizate cele mai diverse arme ideologice. Studiindu-se legăturile dintre mesajul politic şi mecanismele umorului s-a constatat că o caricatură poate exprima atitudini politice prin structuri satirice vizuale. Totuşi carcicaturile de tip sovietic, de la începutul perioadei postbelice, sunt nişte entităţi aparte, menite a crea un mediu negativ şi o ostilitate permanentă faţă de lumea occidentală. Caricaturile de tip sovietic, nu sunt precum cele din Vest, cu scop umoristic imediat, sau articulate neapărat pe evenimente majore. Ele sunt mijloace vizuale emoţionale, ideologice, care confirmă un discurs propagandistic anterior promovat de comunişti, prin alte mijloace[6]. Grafica care însoţeşte textele din marile ziare estice are drept ţintă nu doar un comentariu efemer ci adâncirea emoţiilor şi consolidarea formulelor negative lansate dinainte prin mijloacele de propagandă care utilizează cuvântul. Mai mult decât atât, caricaturile organizează şi direcţionează ostilitatea şi agresivitatea maselor, construind psihoze naţionale[7].

[1] Christina Michelmore, Old pictures in New Frames. Images of Islam and Muslims in Post World War II American Political Cartoons, în Journal of American and comparative cultures, January, 1, 2000,  p. 37.                      

[2] David R. Spencer, Visions of Violence. A cartoon study of America and War, în American Journalism, 21, Spring 2004, p. 47-48. 

[3] Ibidem, p. 48.

[4] Allen McLaurin,  America through British eyes. Dominance and subordonation în British political cartoons of the 1940’, în Journalism Studies, vol. 8, no. 5, 2007,  p. 694.

[5] Ibidem, p. 695.

[6] Yeshayahu Nir, U.S. Involvement in the Middle East Conflict in Soviet Caricatures, în Journalism Quarterly, 54, 4,  Winter 1977, p. 702.

[7] Victor Alba,  The Mexican Revolution and the Cartoon, în Comparative Studies in Society and History, IX, January 1967, p. 121.