Căutare

"Liberalismul romanesc si valentele sale europene"

Cea mai mare provocare a României liberale

                Un fenomen paradoxal are loc în mediile liberale româneşti din ultimii 20 de ani: o constantă incertitudine în privinţa situării liberalismului de la noi în tabloul general al liberalismului european. Spun “paradoxală”, pentru că azi, la începutul secolului al XXI-lea această incertitudine pare a fi mult mai mare decât era ea la începutul secolului trecut: chiar dacă şi la anul 1910 discuţia despre “valenţele noastre europene” avea semnele sale de întrebare, aş spune că acea generaţie de liberali români – Ionel (Ion I.C.) Brătianu avea atunci 46 de ani, de exemplu – era mai sigură pe sine şi pe “europenitatea” sa decât par a fi astăzi unii dintre cei ce se poziţionează sub semnul liberalismului românesc. Plasarea “în context european” rămâne şi azi cea mai mare provocare aflată în faţa simpatizanţilor, votanţilor sau membrilor de partid liberali de la noi.

Cum se ştie, partidul (ca şi partida, iniţial) liberalilor de la noi nu a fost niciodată un exemplu de centralizare sau de unitate; facţiunile de tot felul, desprinse şi/sau revenite, însoţesc istoria PNL de la începuturile sale şi până azi. Nici prezentul nu face excepţie – de unde constatarea, simplă, că astăzi poţi găsi liberali (sau cel puţin oameni care se autorecomandă ca fiind aşa) în PNL, în PDL şi, evident, în afara acestor două partide (precum autorul acestor rânduri sau mai mulţi contributori la volum). Faptul că aceste trei “ramuri” deseori nu-şi recunosc unii altora calitatea de “autentici” liberali face parte din coregrafia momentului. Chiar dacă am opinia mea, nu mă voi pronunţa aici în acest sens. Totuşi, o judecată echilibrată poate conduce la ideea de bun simţ că există liberali şi în afara partidelor (zise) liberale, după cum există falşi liberali şi în interiorul acestora. Nu-i nimic surprinzător aici.

Unii (liberalii din PNL – sau majoritatea lor) susţin pe mai departe afilierea la grupul ALDE din Parlamentul European şi rezistă acuzei de “pactizare” cu socialiştii europeni prin reamintirea (cu temei, cred eu) a faptului că nu-i nimic nou aici: şi acum 100 de ani, liberalismul era văzut de unii ca fiind un partid de stânga (în orice caz, mai la stânga decât Partidul Conservator). Alţii (cei ce se recomandă a fi liberali din PDL) s-au afiliat, în schimb, Partidului Popular European şi replică celor care-i acuză de “coabitare ilicită” cu partide creştine ş.cl.. prin reamintirea faptului (real) că liberalismul românesc, mai tot timpul, a fost mai la dreapta decât liberalismul european.

Aşadar: mai la stânga sau mai la dreapta decât liberalii din Europa? Alături de liberal-socialişti sau alături de liberal-creştinii din UE? Iar la ei acasă, liberalii români se află la dreapta, la centru-dreapta sau la centrul peisajului politic autohton? Iată întrebări asupra cărora astăzi nu există deloc un consens în mediile intelectuale liberale din România – şi nici nu cred că ziua acestei reconcilieri ar fi foarte aproape.

Şi, aşa cum se întâmplă când dilemele prezentului îşi refuză soluţia, nimic nu este mai benefic decât o privire în istorie, decât o revenire asupra lecţiilor trecutului. Este foarte adevărat că mai cu seamă liberalii ştiu bine că – aşa cum ne avertiza Hegel, acum 200 de ani – omenirea, ca specie, nu învaţă mai nimic din istoria sa (dar învaţă, în schimb, din experienţa directă a indivizilor). Şi totuşi, unii oameni o fac – iar, ca doctrină dedicată individului liber şi stăpân pe sine, liberalismul trebuie să rămână constant de partea celor care ştiu că, oricând, o privire avizată asupra trecutului poate împrăştia măcar în parte ceţurile zilei de azi.

Acesta este spiritul ce ghidează acest volum. Coordonatorul său, Liviu Brătescu, nu este la prima încercare de acest gen; în România de astăzi, puţini au investit – precum dl Brătescu – atâta energie editorială şi atâta entuziasm de cercetare în analiza istoriei politice (liberale, mai ales) a ţării din ultimele două secole (vezi mai jos studiul său despre generaţia lui Ion Brătianu şi începuturile liberalismului la noi). Majoritatea colaboratorilor acestui volum sunt, de asemenea, cunoscuţi pentru preocupările lor conexe – iar rezultatul este o succesiune de teme care, deşi transpun în pagină personalitatea, opiniile şi stilul fiecărui autor, se completează reciproc. Avem, aşadar, studii despre: prima epocă a liberalismului românesc aşa cum este ea reflectată de un celebru volum al lui Elias Regnault din 1855 (Mihail Radu Solcan) sau în dezbaterile epocii paşoptiste (Cristina Matiuţă); Ion Heliade Rădulescu şi problema votului universal (Sorin Radu); personalitatea politică a lui Manolache Costache Epureanu (Alexandru Gavriş) sau a lui Victor Slăvescu (Iulian Oncescu & Alin Gridan); liberalismul autohton ca marcă a modernităţii româneşti (Viorella Manolache), ca segment de bază al istoriei României interbelice (Ovidiu Buruiană), ca doctrină opusă în mod natural totalitarismului (Paul E. Michelson), dar şi ca furnizor al dramaticului episod de istorie care a fost rezistenţa anticomunistă din anii ’40-’50 ai secolului trecut (Ion Stanomir). Alte câteva capitole pun în discuţie diferite alternative europene ale gândirii & practicii politice europene: liberalismul în Finlanda în prima jumătate a secolului al XX-lea (Silviu Miloiu); dezbaterea actuală asupra raportului dintre liberalism şi autonomie (Salat Levente); o privire comparativă asupra liberalismului în conştiinţa istorică germană (H.Ch. Maner); în fine, cum spuneam, certitudinile sau dilemele (electorale sau identitare) prezentului nu puteau lipsi nici ele (Valeriu Stoica, Dragoş P. Aligică, Nicolae Lupaşcu).

Una dintre axiomele nemărturisite ale istoricilor spune că orice carte despre trecut trebuie să aibă o morală valabilă în prezent. Acest volum are nu una, ci mai multe morale posibile. Una este persistenţa liberalismului românesc şi fantastica sa capacitate de regenerare. Alta arată clar că nu există problemă importantă în spaţiul românesc post-1848 în a cărei dezbatere (şi deseori soluţionare) să fi lipsit practica politică liberală. Alta ne arată că liberalii români de azi, ca şi înaintaşii lor, rămân în continuare diferiţi în gândire (şi uneori dezbinaţi în activitate). Dar cred că cea mai evidentă morală a volumului este aceea a caracterului efectiv istoric al doctrinei liberale româneşti. Inventată ca o ironie denigratoare de propagandiştii comunişti ai ultimilor ani ’40 (care numeau PNŢ sau PNL “partide istorice”, prin asta înţelegându-se atunci “expirate”, “depăşite”), acest caracter istoric este astăzi un fel de blazon de nobleţe, dar care transferă pe umerii liberalilor de la noi nu numai mândrie, ci şi responsabilitate. Istoric vorbind, doctrina liberală este cea mai veche doctrină politică aflată încă în uz în politica românească – şi, graţie constantei sale capacităţi de autoreglare, ea rămâne şi cea mai dinamică, cea mai vie.

   prof.univ.dr. Adrian Cioroianu / Universitatea Bucuresti