Căutare

MIRCEA ZAHACINSCHI

GUSTAV STRESSEMAN, PLANUL DAWES

ŞI CONFERINŢA DE LA LONDRA (IULIE – AUGUST 1924)

Negocierile diplomatice dintre Franţa, Marea Britanie şi Germania în prima parte a anului 1924

Anul 1923 a reprezentat, deopotrivă, momentul de apogeu al expansiuniunii hegemoniei franceze în Europa, şi, momentul în care Germania s-a aflat cel mai aproape de dizolvarea sa ca stat în perioada interbelică. Supravieţuirea sa se datorează, în mare măsură, activităţii lui Gustav Stresemann, liderului Partidului Popular German. Din momentul în care a preluat conducerea guvernului, la 13 august 1923, la două zile după retragerea cancelarului Cuno şi timp de „100 de zile”, cât a durat guvernarea sa, Stresemann s-a confruntat cu opoziţia internă, atât din direcţia partidelor de extremă dreapta, cât şi din direcţia industriaşilor din zona Ruhr-ului (cel mai important dintre aceştia fiind Hugo Stinnes), cu mişcări separatiste (în bună măsură susţinute de autorităţile militare fraceze) şi, nu în ultimul rând, cu o Franţă intransigentă, sub conducerea lui Raymond Poincaré. Germania a fost obligată să renunţe, în septembrie 1923, la „rezistenţa pasivă”, care a constituit, pentru prima jumătate a anului 1923, principala şi singura „armă” cu care aceasta încerca „să se apere”, iar această renunţare părea să lase statul german la „mila” Franţei. Gustav Stresemann a reuşit, prin activitatea sa diplomatică din toamna anului 1923, să convingă Statele Unite ale Americii că neintervenţia acestora în politica europeană ar fi afectat, în final, şi interesele economice americane.

Astfel, aceasta din urmă a început să preseze din ce în ce mai puternic Franţa, pentru a o convinge să accepte convocarea unei comisii internaţionale de experţi, care ar urma să stabilescă capacitatea de plată a Germaniei. După lungi negocieri, la 30 noiembrie, Franţa îşi dădea acordul în privinţa convocării unei comisii imparţiale de experţi, cu largi atributiţii în propunerea unui plan pentru rezolvarea durabilă a chestiunii reparaţiilor. Datorită unor cauze interne, guvernul Stresemann căzuse, deja, cu o săptămână înainte. Din acest moment, Europa intra într-o nouă fază a evoluţiilor relaţiilor internaţionale.

La sfârşitul anului 1923, Stresemann îşi evalua în termenii următori succesul politicii sale: „Toate măsurile noastre de natură politică şi diplomatică, prin cooperarea voluntară a celor două puteri anglo-saxone, înstrăinarea Italiei de vecina ei şi şovăielile Belgiei, s-au combinat şi au creat pentru Franţa un context in care aceasta nu va rezista mult”[1]. Acceptul Franţei în privinţa comisiei de experţi marca sfârşitul crizei din Ruhr şi începutul revenirii Germaniei în „Marea Politică”. Ceea ce rămânea în mare măsură de văzut era dacă Franţa ar fi fost pregătită să renunţe la avantaje de natură politică, cum era tentativa sa de fundamentare a hegemoniei sale pe continentul european, prin obţinerea controlului asupra resurselor economice din zona Ruhr[2]. Aceasta va fi miza Conferinţei de la Londra din vara anului 1924.

Situaţia Germaniei la sfârşitul anului 1923 se îmbunătăţise relativ puţin faţă de perioada anterioară. Introducerea unei noi monede, aşa numita Rentenmark, pe 15 noiembrie, reuşise să stabilize marca, dar fără o soluţionare amplă a problemei reparaţiilor, ea nu era decât o soluţie temporară.

Guvernul Marx, care a urmat guvernului Stresemann, reprezenta, de fapt, o continuare a celui precedent[3]. Gustav Stresemann, eliberat acum de responsabilităţile pe care poziţia de cancelar o implica, putea să se dedice în întregime politicii externe, cancelarul Marx oferindu-i o largă libertate în construirea politici externe a Germaniei[4]. În acest domeniu, dificultăţile cu care se confrunta Germania erau semnificative. În ciuda eşecului de a-şi impune condiţiile asupra Germaniei, guvernul Poincaré era conştient de faptul că încă mai avea o poziţie puternică de negociere în raport cu Germania şi dorea să profite la maximum de această situaţie.

O notă a lui Gustav Stresemann, din decembrie 1922, arată presiunile făcute de Franţa pentru ca Germania să accepte reluarea inspecţiilor militare[5], deşi aceeaşi notă indică şi faptul că Stresemann a refuzat să accepte acest lucru, mai ales datorită stării de spirit din Germania, care era nefavorabilă francezilor. A doua notă, din 20 decembrie, arată faptul că Franţa nu renunţase, încă, la sprijinirea mişcărilor separatiste din zonele ocupate, fapt aspru criticat de către ministrul de externe german. O altă chestiune interesantă, care reiese din aceste note, este poziţia franceză faţă de limitele pe care negocierile franco-germane ar fi trebuit să le aibă: la 11 decembrie, Stresemann nota că ambasadorul francez, Pierre de Margerie, îl informase că Franţa era pregătită să discute problemele economice şi nu cele politice[6]. Din perspective ambelor părţi, economicul nu reprezenta decât un instrument pentru obţinerea unor avantaje de natură politică, astfel încât a discuta probleme economice fără a le discuta pe cele de natură politică era, în fapt, o încercare franceză de a trage de timp....

[1] Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 2002, p. 237.

[2] Michael-Olaf Maxelon, Stresemann und Frankreich 1914-1929. Deutsche Politik der Ost-West Balance, Düsseldorf, 1972, p. 152.

[3] Wolfgang Stresemann, Mein Vater Gustav Stresemann, Berlin, Frankfurt am Main, Ullstein,Viena, 1985, p. 287.

[4] Henry Ashby Turner, Gustav Stresemann and the politics of the Weimar Republic, Princeton, p. 154.

[5] Les papiers de Stresemann, vol. I – De la bataille de la Ruhr la Conference de London 1923-1924, Henry Bernhard (ed.), Paris, 1932, p. 154 (în continuare se va cita Les papiers de Stresemann…).

[6] Ibidem, p. 156.

Von Kontinental

1.  Einleitung

      Am 15. März 1890 wurde der alte Kanzler Fürst Otto von Bismarck, von dem neuen, jungen Kaiser gezwungen züruckzutretten. Die Großmächte Europas waren davon unberuhigt, weil Bismarck als die Garantie für die Bewährung des Status Quos in Europa gesehen wurde. Um sie zu beruhigen , verkündigte der Kaiser am 22. März 1890 : „Der Kurs (der Aussenpolitik) bleibt der alte“ [1], aber er und seine Aussenminister haben die Ecksteine dieses System bald danach geändert um eine neue „Weltpolitik“ einzuleiten. Das Bündnissystem Bismarcks erlaubte Deutschland seine Vorrang in Europa zu halten, aber sie blieb jedoch nur eine der funf europaische Mächte. Die junge Generation war jedoch nicht bereit vor dem Weltmachtstatus zurückzuhalten. Ab 1890 began Deutschland in unterschiedliche Weltfrage von China zu Süd Afrika bis zum Marokko  einzumischen. Die Rüstung, insbesonders die Flotterüstung, herausfördert die Machtstellung Großbritanien und war eine Revolution des internationalen Status Quos.[2], die Unfähigkeit der etablierten Mächte Deutschland zu akkomodieren führte endlich zu dem Bau zwei verschiedenen und gegenseitigen Machtbloken und endgültig zum Krieg.[3]

Klaus Hildebrand, Georg Schölgen und Michael Stürmer haben geopolitischen Faktoren sowie die Kollektivepsychologie des Kaisers und seiner Berater angeführt. Gegen diese Interpretation steht weiterhin eine Sicht der internationalen Entwicklung, die der deutschen Aussenpolitik und Rüstung vor dem Hintergrund der Dilemmata des deutschen Verfassungssystem  sowie die innenpolitischen Probleme zuspricht.[4]

Eine interessante Kontroverse der gegenwärtigen Forschung (LA FEL- GEGENWAERTIGEN) ist ob Bülow, der Architekt der sogennante Weltpolitik, eine Weltmachtkonzept hat oder nicht . Einerseits glaubt der Historiker Peter Winzen, dass Bülow ein solche Konzept hat, deren Kern war die kunstliche Austieg der Spannungen zwischen England und Rußland, und dann zusammen mit dem Zarenreich soll Deutschland gegen England kämpfen und ihre Kolonialreich eröbern.[5] Der Historiker Gerd Fesser stellt sich kritisch gegenüber These dass Bülow eine Weltmachtkonzept hatte. Er beschreibt die Weltpolitik Bülow als Prestige und Glanz: „wer in der Tat in weiten Teilen nur propagandischer Theatherdonner.“  Bülow wartete für die Herausbildung vorteilhaftre politischer Konstelationnen ab und diese hat er rasch ausgenutzt.[6]

Es gibt auch verschiedene Meinungen in Bezug auf das Scheitern der deutsch-britischen Bündnis Gespräche um der Jahrwende. Einerseits glaubt Peter Winzen dass Bülows Weltmachtkonzept dafür verantwortlich sein muss[7]. Anderseits erklärt es Fesser durch den Druck, der von verschiedenen Seiten (Alldeutsche Verband, beziehungweise Finanz und Schwerindustrie) auf Bülow ausgeübt worden war. Fesser finden anschliessend dass Bülow nicht in der Lage war, eine Herabsetzung des Flottenbautempos anzunehmen und er hat auch die Bewegungsraum der deutschen Aussenpolitik klar übergeschätzt [8]. Eine interesante Meinung wird von A.J.P.Taylor vertreten. Er glaubt dass die Bündnis von Anfang eine Totgeburt war, weil die Briten den Deutschen nichts anbieten könnten, die der Risiko eines Krieges mit Russland und Frankreich akzeptable machen könnten.

Die Untersuchung versucht an der Frage: War Deutschland eine Weltmacht? Die drei Kapiteln verfolgen die Entwicklung der Aussenpolitik während die Regierungszeit der drei Nachfolger Bismarcks. Die Regierung Caprivis ist der Zeit wenn die ersten Schritte der neuen Politik (die Nichtverlängerung des Rückversicherungsvertrages, beziehungweise die Heligoland-Sansibar Abkommen) gemacht wurde. Sein Nachfolger, Bernard von Bülow ist der „Vater“ der deutschen Weltpolitik aber seine Sucht nach Prestige und eine glanzvollende Aussenpolitik (sowohl in Süd Afrika als auch in Marokko) führte endlich zu der ersten Marokko-Krise. Der letzte Kanzler versuchte durch eine Politik der kleinen Schritten das Vertrauen an Deutschland wiederzugewinnen aber es zu wenig zu spät, eine solche Politik einzuführen. Die zweite Marokko-Krise ist die letzte Versuch in die Weltfragen einzumischen..... 

[1] Volker Ulrich: Die nervose Großmacht. Aufstieg und Untergang des deutschen Kaiserreichs, 1871-1918, Frankfurt a.M.1997 , s.182.

[2] Volker Berghahn: Das Kaiserreich 1871-1914.Industriegesellschaft,bürgerliche Kultur und autoritärer Staat (=Gebhardt Handbuch der deutschen Geschichte, bd.16), Stuttgart ¹⁰2003, s.391.

[3] Ebd., s. 392.

[4] Ebd.,s .392.

[5] Winzen Peter: Bernard Fürst von Bülow. Weltstratege ohne Fortune. Wegberaiter der großen Katastrophe. Gottingen/Zurich 2003,s. 71f.

[6] Fesser Gerd: Reichkanzler Fürst Bernard von Bülow.Architekt der deutschen Weltpolitik, Leipzig 2003, s 76.

[7] Peter Winzen: Bülow, s. 96. Peter Winzen ist der Meinung daß die Flotte und der Kampf gegen die Welthegemoniale Stellung England ein Obsesion der „Berliner Triumvirat“ (Wilhelm II., Bülow, Tirpitz) war.

[8] Gerd Fesser: Bülow, s. 100.