Căutare

“Problema aromână” în raporturile României cu statele balcanice (1903-1913)

“Problema aromână”  în raporturile României cu statele balcanice (1903-1913)

          La 18 martie, la Muzeul Unirii din Iaşi, a avut loc lansarea cărţii “Problema aromână”  în raporturile României cu statele balcanice (1903-1913), lucrare a tânărului istoric ieşean Ionuţ Nistor, asistent universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi. Lucrarea reprezintă Teza de doctorat a istoricului ieşean, publicată de Editura Universităţii “Al. I. Cuza”, şi vine în continuarea altor preocupări ieşene pentru spaţiul balcanic şi est european, întâlnite la Veniamin Ciobanu, Gh. Cliveti şi Claudiu Topor.

            Autorul se opreşte asupra situaţiei aromânilor într-o perioadă de importante transformări în Peninsula Balcanică, transformări care au adus cu ele şi creşterea conştiinţei identitare la vorbitorii de limbă neolatină din sudul Dunării. Încercările de reformă ale statului turc, activarea culturală şi politică a tuturor etniilor creştine din Balcani, diferitele crize politice şi cele două războaie balcanice au condus la metamorfoze majore în spaţiul dintre Marea Neagră, Egee şi Adriatica, la început de secol XX. Într-o epocă a formării statelor naţionale şi a consolidării identităţilor era firesc ca România să privească spre rudele rămase dincolo de graniţă. Ionuţ Nistor şi-a lansat încă de la început ipotezele de lucru, încercând să investigheze dacă interesul Bucureştiului pentru aromâni era dictat de o preocupare reală pentru “conaţionali”, dacă era făcut dintr-o demagogice naţionalistă sau dacă era doar parte a unei startegii diplomatice menite să permită României implicarea în jocuri de putere în plan regional.

            Cartea este structurată pe cinci capitole: I. Comunitatea aromână la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, II. România şi criza macedoneană din 1903, III. “Problema aromână” în relaţiile României cu Imperiul Otoman (1904-1911), IV. “Chestiunea aromână” şi conflictul diplomatic româno-elen (1905-1911), V. “Problema aromână” în raporturile externe ale României (1912-1913. Ionuţ Nistor are în atenţie doar comunitatea aromână din 3 vilaiete “macedonene”, din componenţa Imperiului Otoman – Salonic, Monastir, Kossovo, şi, deşi stabileşte că această etnie era foarte diversă, cu graiuri, obiceiuri, îndeletniciri diferite, încearcă să o trateze ca pe un întreg relativ, pentru facilitarea analizei istorice.

            Lucrarea conţine în sine două subiecte majore. Primul, cel afirmat direct, are în vedere preocupările Bucureştiului  pentru rudele sud-dunărene şi inventariază  intervenţiile diplomatice ale României pentru obţinerea şi apărarea drepturilor  culturale şi politice ale aromânilor trăitori în jurul munţilor Pind şi Gramos şi pe văile răurilor Aspropotam, Băiasa, Arta şi Salamvria. Al doilea, implicit, surprinde ţesătura fină a relaţiilor internaţionale din peninsula Balcanică la un final de eră  - aceea a dominaţiei europene a Turciei. E un moment al impulsurilor naţionaliste, al confruntărilor entice, al disputelor pentru teritorii, toate în contextul unui început timid de modernizare balcanică, unde începe să se pună un accent crescut pe educaţie, religie,  afirmarea culturală şi organizare administrativă.

            Fructificând bibliografia existentă ( bazată pe studii etno-folclorice şi pe cărţi cu tentă romantică scrise  acum aproape 100 de ani), Ionuţ Nistor construieşte o analiză politică solidă, pornind de la realităţile etnice, şcolare şi bisericeşti ale acelor vremuri. Cartea sa, bazată pe o minuţioasă cercetare în Arhivele Diplomatice ale MAE şi în Arhivele Naţionale ale României, este una din puţinele lucrări cu o abordare matură şi bine structurată a acestui subiect. Concluziile lucrării nu sunt unele tocmai comode dar reflectă realităţile unei epoci. Bucureştiul încerca să-şi  protejeze comunităţile etnice din sudul Dunării atât ca formă de generozitate naţională dar mai ales ca modalitate de proiectare a puterii proprii într-un spaţiu aflat într-o permanent transformare. Problema aromână era utilizată mai puţin ca scop în sine, cât mai ales ca mijloc şi argument care permitea statului român să intervină activ în jocurile balcanice pentru menţinerea unui anumit echilibru politic sau pentru obţinerea de compensaţii teritoriale.

Paul Nistor