Căutare

Românul de azi, între identitate şi alteritate

Românul de azi, între identitate şi alteritate

În ultimele decenii, tema alterităţii revine obsedant, mai ales în Europa occidentală, cu precădere ca o încercare de răspuns la ascensiunea curentelor xenofobe. Ea s-a materializat într-un număr impresionant de texte, unele dintre ele de un mare interes, ilustrînd necesitatea interpretării tentaţiei, uneori explicite, pe care o manifestă indivizi, grupuri sau chiar rase întregi, de a se opune radical existenţei unui altul diferit (pentru cei interesaţi de chestiunea alterităţii, îi amintesc aici doar pe Tzvetan Todorov, Nous et les autres, Ed. Seuils, Paris, 1988, Emmanuel Hirsch, Racismes; l’autre et son visage, Ed. Du Cerf, Paris, 1988, Paul Ricoeur, Soi-męme comme un autre, Seuils, 1990, şi pe Jean Baudrillard, Marc Guillaume, Figuri ale alterităţii, Ed. Paralela 45, 2002). Sînt lucrări consacrate, de regulă, unei viziuni care nu ocoleşte ideea unui altul străin ca rasă, imigrant sau marginal, deşi recunoaşte şi figuri ale alterităţii ce pot irumpe în chiar sînul aceleiaşi colectivităţi sociale (delicvenţe, toxicomanii, conflicte determinate de diferenţe de religie, vîrstă sau sex etc.). Tot de o „alteritate absolută” ar ţine, conform unor filosofi sau sociologi contemporani, formele de violenţă pură precum terorismul sau cele ce marchează apogeul dezvoltării noastre tehnice, precum maşinile inteligente şi autonome ori himerele genetice. În plus, se mizează, din ce în ce mai mult, chiar, pe o utilizare – frecvent bombastică – a conceptului în cele mai variate domenii, de la ştiinţele socio-umane la cele economice. Totul înseamnă, pentru mulţi, un conflict între identitate şi alteritate: cînd discutăm despre o naţiune, o clasă socială, o colectivitate de orice fel – religioasă, familială, profesională etc. – termenul intervine imediat, pentru a justifica, prin diferenţierea de alţii, particularităţile identitare ale grupului respectiv. Cu o ironie amară, aş spune că utilizarea lui este cît se poate de trendy…

          Pe cît de la modă este, chiar şi la noi, termenul împrumutat din limba franceză (în trecere, să amintesc şi faptul că englezii îl preferă pe cel de otherness), pe atît de uitată, însă, este perechea lui complementară: identitate, şi mai ales sintagma – paradoxal, vehiculată foarte des – de identitate naţională. Fireşte, românii recenţi sînt prea atraşi de idei ce par absolut încîntătoare urechilor necîrcotaşe –„globalizare”, „europenizare”, „relaţiile interculturale” etc. sînt sintagmele ce revin recurent într-un limbaj devenit de lemn ce nu mai este doar apanajul politicienilor, ci şi al politrucilor de toată ziua, ce abia aşteaptă marea integrare pentru a trăi, chipurile, cu adevărat mai bine… Într-un asemenea avînt glorios spre altceva, dorinţa de a cunoaşte pe celălalt, alteritatea ca cel străin etnic devine oarecum firească, cîtă vreme, bineînţeles, cel dorit a fi cunoscut şi, de regulă, imitat, este neapărat superior ca rasă, cultură, limbă etc. (revenim, deci, sau doar mi se pare, la ideile lovinesciene?) şi, iarăşi neapărat, european cu state vechi, adică un adevărat homo europaeus. Să fim ca, să-i luăm drept modele, strigăm într-un glas, pe francezi, englezi, italieni, spanioli, că doar ne sînt net superiori, inclusiv la fotbal – ce altceva ne arată, de pildă, exemplul Steaua vs. Olympique Lyon sau, şi mai rău, Real Madrid? Şi, apropo de războinicul luminii cel fără pată şi fără de prihană, începem să, trebuie, nu-i aşa, în acest proces de mărşăluire mai mult sau mai puţin forţată spre Europa în care unii au impresia, culmea!, că nu am fost vreodată, să avem şi alte gusturi în materie de lecturi. Cu mic, cu mare, strigăm, în cor, că nu mai trebuie să îi citim pe Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Rebreanu sau Preda, ba chiar recurgem, din motive ce nu mai trebuie demonstrate aici, la un sadic proces de demitizare a lor (cum facem, din păcate, nu doar cu valorile noastre literare)… Să nu ne mire, aşadar, că profesorii  de literatură se plîng, de pildă, de faptul că, spre deosebire de generaţia tînără de acum vreo zece ani, care devora pe un Eliade, un Noica sau un Cioran, cea de acum consideră că este cool să-l citeşti pe Coelho sau pe Brown şi că strîmbă din nas ori chiar refuză categoric să parcurgă scriitorii din programa şcolară (pardon, din curriculumul naţional). Simptomatic pentru o generaţie dacă nu becalizată sau columbenizată, cu siguranţă pro…infestată cu pseudovalori alese mai curînd din rîndul fotbaliştilor, al maneliştilor de top sau al „vedetelor” de televiziune. Trăiască Bănel, Adi de Vito sau Andreele de orice fel –marine, raice, bănice etc. Ca să nu mai vorbim de arhicunoscuţii şi deja sus amintiţii Jiji sau Monica, fostă Gabor (că cea încă Bîrlădeanu s-a cam dat la fund, evident, într-un Occident ce o aştepta cu braţele deschise), proclamaţi nici mai mult, nici mai puţin decît ambasadorii noştri reali, ce ne arată, fiecare altfel, dar toţi în fond la fel de incitant, cum este să trăieşti la standarde la care românul de rînd doar visează, chiar şi cu ochii deschişi.

          Într-un asemenea context, nu mai este defel locul pentru nici o discuţie despre identitatea naţională, despre valorile neafectate de trecerea capricioasă a timpului… De ce să ne mai intereseze, vorba cuiva, „fiinţa noastră naţională”; de ce să mai pierdem inutil vremea cu vorbe ca „spiritualitatea poporului român”, „ceea ce ne este etnic specific” ş.a.m.d., cîtă vreme ele însele nu ne asigură, spun unii, nici măcar pîinea noastră cea de azi, ca să nu mai spunem de pîinea noastră cea de după 2007?! Identitatea etnică, într-un cuvînt, pare mult prea puţin atrăgătoare faţă de necesara alteritate, văzută ca un impuls dătător nu de fiori mioritici, ci de thrill autentic – şi integrator! Adevărul adevărat este, însă, unul crud: alegem, din păcate, nu ceea ce este cu adevărat alteritate în exemplul dat cu generozitate de ceilalţi, ci cu precădere ce este alterat, dar o discuţie despre violenţa vieţii din Occident, asupra căreia se opresc 99% dintre filmele sau reportajele difuzate, generos, de canalele de televiziune, ar ocupa, deja, prea mult spaţiu. Rămîne, poate, pe altădată…

Emanuela ILIE

(„Revista română”, an XII, nr. 4 (46), Iaşi, decembrie 2006)