Căutare

Sorin Cristescu - "Carol I şi politica României (1878-1912)" ( prezentare de carte)

Sorin Cristescu, Carol I şi politica României (1878-1912), Editura Paideia, Bucureşti

(prezentare de carte)

Apărută în anul 2007 la editura Paideia, lucrarea istoricului Sorin Cristescu, Carol I şi politica României (1878-1912), analizează o perioadă destul de bogată în evenimente pentru istoria tânărului stat independent. Bazată în mare măsură pe corespondenţa pe care a purtat-o Carol I cu membrii familiei de Hohenzollern, în speţă cu Karl Anton von Hohenzollern, Maria de Flandra, Friedrich von Hohenzollern dar şi cu regina Elisabeta[1], lucrarea urmăreşte evoluţia României atât pe plan intern cât şi extern de după Congresul de Pace de la Berlin şi până la izbucnirea războaielor balcanice. Cartea este împărţită în 11 capitole, ce au ca delimitare cronologică schimbările produse la nivelul alcătuirii guvernelor. Nu ne propunem să prezentăm fiecare capitol în parte, ci să urmărim cele 2 planuri ale politicii lui Carol I şi implicit ale României: intern şi extern, pentru perioada amintită.

      Pe plan intern ar putea fi identificate, din punctul nostru de vedere, două perioade în contextul celor analizate: 1878-1888, corespunzătoare guvernării liberale în care un cuvânt important în politica României l-a avut şi I.C.Brătianu şi 1888-1912, în care s-au produs diferite alternanţe la guvernare între liberali, conservatori şi junimişti. În toată această perioadă a fost surprinsă preocuparea constantă a lui Carol I pentru evenimentele care se petrec în ţară, atât la nivel politic, cât şi social, cultural şi economic. Astfel, din perioada 1878-1888, au fost analizate câteva evenimente importante, precum problema proclamării regatului care preocupa clasa politică românească dar şi momentul dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare la Iaşi în 1883 cu ecouri puternice atât în ţară cât şi în străinătate. De asemenea, au fost urmărite manifestările din anul 1884 privind revizuirea Constituţiei care îl plasau în prim plan pe George Bibescu, văzut ca exponent al intrigilor franco-ruseşti, manifestările antidinastice din presa anului 1887, precum şi momentul de cotitură din politica românească pe care l-a reprezentat venirea junimiştilor şi conservatorilor la putere în 1889, după o perioadă în care actorul principal al clasei politice pare a fi fost liderul liberal I.C.Brătianu. Sunt prezentate detalii privind căsătoria prinţului Ferdinand cu Maria de Edinburgh, văzută de altfel ca şi o îmbunătăţire a relaţiilor cu Rusia, dat fiind înrudirile dinastice ale familiei Edinburgh cu dinastia de Romanov sau momentul participării în 1897 la inaugurare noului edificiu al Universităţii din Iaşi. Interesantă este observaţia făcută cu privire la acest moment,  precizându-se că la festivităţi a participat şi guvernatorul rus al Basarabiei trimis de împăratul Rusiei, pe când în urmă cu 50 de ani  Mihail Kogălniceanu ţinea un curs de istorie patriotică la Iaşi, oprit de Mihail Sturdza la cererea ţarului Nicolae I[2].

       Frământările şi răscoalele ţărăneşti din 1898 şi 1907 au fost şi ele prezentate de autor, care apreciază că regele ar fi scos de la Ministerul de Interne cele 32 de dosare câte unul pentru fiecare judeţ. Sunt amintite şi acţiunile de caritate susţinute de regina Elisabeta, cum ar fi înfiinţarea fundaţiei „Vatra Luminoasă” din octombrie 1908. Printre ultimele evenimente surprinse de autor în ceea ce priveşte politica internă se numără înlăturarea guvernării lui P.P.Carp şi formarea guvernului condus de Titu Maiorescu.

Preocupările de politică externă ale lui Carol I pentru perioada anilor 1878-1912 au fost îndreptate în mai multe direcţii: relaţiile cu Austro-Ungaria şi Germania, raporturile cu Rusia şi crizele din Balcani. Negocierile privind încheierea tratatului din 1883 ce aveau ca puncte centrale nominalizarea Rusiei în tratat precum şi condiţia de casus foederis pentru intrarea în război a uneia dintre părţi sunt prezentate detaliat de către autor, în condiţiile în care regele României a purtat o bogată corespondenţă cu tatăl său, Karl Anton, pe această temă. De apreciat, pare analiza lui Carol I din anii 1883-1884 care surprindea faptul că, mai devreme sau mai târziu, se va realiza o bază solidă de alianţă între Franţa şi Rusia, practic într-o democraţie parlamentară şi autocraţie, fapt realizat după 1890. Criza bulgară din anii 1885-1886 a stat în atenţia lui Carol I care aprecia că în urma desfăşurării evenimentelor din vara anului 1886, când Alexandru Battenberg al Bulgariei a fost înlăturat de un complot orchestrat de Rusia, prestigiul acesteia din urmă a fost considerat slăbit, iar împăratul Alexandru al III-lea a jucat un rol trist în toate acestea. Relaţia cu Rusia a fost o preocupare constantă a lui Carol I în perioada mai sus amintită, mai ales că Imperiul de la  Răsărit  încă mai folosea spre sfârşitul anilor 1880 practica de a câştiga adepţi la Iaşi prin oferirea unor sume considerabile.

Sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a avut în prim plan problema românilor din Transilvania, dar şi crizele din Macedonia, ţară considerată a fi mărul discordiei în Peninsula Balcanică după Congresul de Pace de la Berlin. Schimbările produse în Rusia după anul 1905 au stat  şi în atenţia regelui român care observa că, în ciuda adoptării Constituţiei sub numele de „Legi fundamentale”, documentul a fost totuşi de orientare conservatoare. De asemenea, autorul surprinde şi atitudinea relaxantă a lui Carol I faţă de valul de nemulţumire publică din anul 1909, provocat de expansiunea Austro-Ungariei şi concretizat prin anexarea Bosniei şi Herţegovinei. Privită, per ansamblu, politica României pentru perioada 1878-1912 se confundă cu cea a lui Carol I, un monarh capabil să gestioneze şi să rezolve crizele tânărului stat independent român.

Adrian-Bogdan Ceobanu, cercetator Institutul de Istorie "A. D. Xenopol"

[1] A se vedea în acest sens lucrarea aceluiaşi autor, Carol I Corespondenţă personală (1878-1912), Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, 495 p.

[2] Informaţia preluată după Titu Maiorescu pare un pic exagerată dacă e să ţinem cont de desfăşurarea propriu-zisă a manifestărilor din anii 1840. Într-adevăr, la 23 noiembrie 1843 deschizând cursul de istorie naţională la Academia Mihăileană a rostit un discurs, care a dus la răcirea relaţiilor cu Mihail Sturdza. Însă, cursul n-a durat decât un semestru deoarece, la capătul acestuia, Mihail Kogălniceanu a cerut permisiunea de a călători în străinătate cu o soră bolnavă dar şi ca să îşi extindă investigaţia istorică ( Pentru mai multe detalii a se vedea Al. Zub, Mihail Kogălniceanu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984).